Mergeam liniştit. Ploua tot liniştit. Nu aveam umbrelă, dar nici nu-mi păsa. Nu intenţionat. Nu mă uitam nici în stânga, nici în dreapta. Doar mergeam liniştit. Gândurile-mi zburătăceau (tot neintenţionat) către o altă lume. Evident, perfectă. Intenţionat. Evitam să mă uit la oameni, căci mi-ar fi alterat gândurile. Mergeam cu capul plecat. Dacă m-ai fi văzut, ai fi spus că-s supărat sau ceva. Nu eram. Nici fericit nu eram, dar asta nu se pune. Eh... un kkt. Trebuie să recunosc măcar faţă de mine că eram dezamăgit. Nu crunt, dar dezamăgit. De mine, de tine, de toată lumea. Şi nu pentru că mi-a făcut cineva ceva. Doar pentru că erau şi alţii respirând aproape acelaşi aer. Devenisem la un moment dat rasist, şovin şi xenofob. Devenisem convins că m-aş înţelege foarte bine cu mine dacă aş fi pus în situaţia dr-lui Robert Neville, devenind ultimul om de pe această planetă superbă. Dar... n-aş căuta oameni, nu m-ar interesa să readuc lumea la viaţă. Nimic din toate astea. Aş vegeta pur şi simplu. Dar aş schimba un pic locul. Aş fi pe o plajă a unei mări albastre şi puţin agitate şi cu un climat blând. Aş trăi cu peşte şi nuci de cocos, aşteptând, la fel de liniştit să mor, atingând astfel perfecţiunea. Pe care n-o căutam.
Continuam să merg liniştit. Am ajuns într-o zonă pe care o cunoşteam mai puţin. Visam în continuare la acelaşi lucru şi nu eram atent la mai nimic din jurul meu. Ploua mărunt. Nu era foarte frig. M-am împiedicat de o piatră şi ridicând capul, în faţă mi-a apărut o statuie. Urâtă şi cam schiloadă. Mi-a captat atenţia pentru 0.5 secunde. Mi-am plecat capul şi am dat să plec mai departe. Mi s-a părut că aud un fluierat. Nu vroiam să ies din ale mele. Vroiam să mă întorc la plaja mea albastră. Cineva fluieră din nou. Enervat m-am întors ca să-l apostrofez pe nemernic că mă scoate din sărite. Rămân oarecum surprins. În jurul meu... nimeni. Atenţia către ale mele deja stătea să se topească şi mă decid să mă întorc în lumea mea. Aici trebuie să spun că nu aveam o ţintă de atins. Mergeam doar ca să pot gândi liniştit. Dar cred că te-ai prins. Mă întorc şi dau să plec. Fluieratul răsună iarăşi. Mă întorc brusc. Mi s-a părut că buzele statuii s-au mişcat. Rămân blocat. Eram complet în prezent şi dacă vreodată mă gândisem la altceva decât la o statuie care fluieră, era din cauze complet necunoscute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu