M-am apropiat un pic. Temător oarecum. Cât de des te-a fluierat vreo statuie? Niciodată, aşa că dă-mi pace să-ţi pot spune tot. Capul mi-era la vreun metru de faţa statuii. Mă uitam atent. Surprins, încet-încet îmi dau seama de detalii. Era o faţă albă, lungă (mama i-ar fi spus 'faţă de cal'), înconjurată de cârlionţi aparent pufoşi, din acelaşi material. Pot spune cu mâna pe inimă că părea a fi proaspăt rasă, dar asta numai pentru că măcar faţa era bine finisată. Nu era cu mult mai înaltă decât mine. Nu la faţă mă refer, ci la statuie în general. O trăsătură ce te făcea atent era mijirea ochilor (de parcă s-ar fi uitat atentă la tine). Mă mai apropii un pas. Începeam să mă simt un pic agitat. Ciudată stare pentru mine. Nu mă agit prea des, aşa cum bine ştii. Mă uit mai atent la faţa statuii. Avea un nas drept şi un pic cam mare pentru faţa aia. Dacă aş fi fost eu cel care ar fi trebuit să semneze pentru preluare statuii în patrimoniul târgului, probabil că l-aş fi rugat pe sculptor să o revizuiască un pic pe ici-colo, prin părţile esenţiale. În plus, parcă şi pomeţii obrajilor erau un pic cam lăsaţi. Corpul era acoperit cu ceva ce părea a fi o togă, iar tălpile picioarelor păreau a fi goale sau în ceva asemănător unor şlapi. Dar să n-o lungesc. Simplu spus, era urâtă.
Dacă m-ai fi văzut, probabil mi-ai fi spus că sunt caraghios. Ei bine, aşa cum ţi-am spus deja, nu îmi păsa. Mă uitam în continuare la faţa statuii, încercând să dezleg misterul fluieratului. Aşteptam ca prostul să fluiere în faţa mea. Îmi dădeam seama de ridicolul momentului. Ştiu, ştiu că ai început să crezi că băusem sau luasem ceva atunci sau chiar acum povestindu-ţi toate astea. Dar nu. Sunt treaz. Atât de treaz cât pot fi eu cel visător.
M-am întors uşurel în stânga şi-n dreapta uitându-mă atent după cineva care s-ar fi putut întreba ce dracu' fac eu în faţa statuii. Nu era nimeni. Ce-i drept, nici vremea nu ţinea cu plimbăreţii. Nici zona în care eram nu era prea circulată de obicei. În sfârşit... Ideea e că nenorocita n-a mai făcut nici un gest. Era... ca de piatră. Nu te miră, nu? Dau să plec. Îi întorc spatele şi fac un pas, iar lumea toată începe să se-nvârtă în jurul meu de parcă eram în centrul unui ciclon tropical de genul celor întâlnite pe insula visurilor mele. Încerc să mă dumiresc ce se întâmplă, dar lumea intră într-un colaps, iar eu mă prăbuşesc într-o groapă fără fund. Zic 'mă prăbuşesc' pentru că exact asta mi-a fost senzaţia. Nu exagerez. Parc-am căzut din avion şi nu găseam pământul.
Evident, m-am trezit la spital.
Ce s-a întâmplat între timp, îţi spun mâine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu